Pun aici un fragment dintr-un mesaj pus pe o alta lista, de
Dl. Gane - text care m-a impresionat in mod deosebit, in special in contextul
zilelor acestora...
Mi-am amintit ca il alte vremuri oamenii pueau sangele
sufletului lor la temelia unei noi cinstructii - si ca noi le lasam sa se
darame (sau ii lasam pe altii).
M-a impresionat in special sfarsitul: "noi, Regina si eu,
suntem mandri ca SUB DOMNIA NOASTRA S-A REDAT ACESTUI POPOR... [,,,]"
Bucurestiul este din ce in ce mai mutilat si, la Rosia Montana
galeriile romane (unice in lume prin lungimea lor si evolutia care poate fi
urmarita) vor fi COMPLET distruse - si acelasi lucru se va intampla in timp si
cu bisericile de acolo... :(
Argumentele firmei? "E o biserica inecata si in iazul de peste
deal" (povestea e de pe vremea lui Ceausescu).
Sunt curioasa cu CE "se vor mandri" cei care ne conduc
acum..... :(
Dar ce? ii intereseaza oare sa se "mandreasca"? au sufletul
independent si nevandut? sunt ei siguri ca "demnitatea" lor este in altceva
decat in a acumula cat mai multe lucruri materiale?
“Popoarele cari îngrijesc monumentele lor se
ridicã ele însile, cãci pretutindeni monumentele sunt povestirea vie a
istoriei, oglinda trecutului, semnele vederate pentru generatiile
viitoare
Amintirea faptelor renumite este în genere
însemnatã prin statue.
In România însã, Domnii cei mari au înãltat
biserici si lavre, voind a întãri astfel mai mult credinta, adeseori greu
încercatã prin nãvãliri pãgânesti si ca mãrturisire cã cerul singur dãrueste
izbânzile, ocroteste de primejdii.
Intâlnim dar în plaiurile mãrete ale muntilor, în
vãile încântãtoare ale tãrii, numeroase sfinte locasuri, clãdite de vitejii si
evlaviosii nostri Domni, care priveau cu drept cuvânt în bisericã si povata
sa, scutul cel mai puternic al neamului românesc.
Neagoe Basarab, rezemându-se cu ardoare pe
religie hotãrâse sã fie pe poalele Carpatilor cea mai falnicã bisericã.
Mesterul Manole se punea la lucru, calfe si zidari munceau zi si noapte si în
curând se ridicã pe Arges în jos, pe un mal frumos, o clãdire cm n-a mai fost
alta.
La sfintirea ei Vodã întruni o adunare
impunãtoare. Patriarhul Tarigradului, patru mitropoliti, toti episcopii, toti
arhimandritii tarii, egumenii din muntele Atosului, peste o mie de preoti erau
fata la aceastã mãreatã serbare si numele Curtea de Arges rãsuna în tot
Orientul ca o minune vrednicã de biserica rãsãriteanã.
Asprimea vremii însã stricã sfântul locas. Foc si
cutremur dãrâmase pãrtile sale cele mai frumoase si mândra zidire era
amenintatã sã fie nimicitã.
Poporul pãtruns de acelasi simtãmânt religios,
care a sprijinit pe strãmosii sãi în toate vijeliile, care a scãpat vatra lor
de nãpãdiri vrãjmãsesti nu a voit ca acest scump odor sã fie
pierdut.
Natiunea dãrui o zestre bogatã si astãzi, dupã
trei veacuri si jumãtate, Curtea de Arges strãluceste în vechea sa splendoare,
ca o nouã dovadã cã doctrinele vãtãmãtoare n-au putut înãbusi cuviosia în
inimile românilor si cã numai prin harul lui Dumnezeu se pot sãvârsi fapte
mari si bune.
Noi, Regina si Eu suntem mândri cã sub Domnia
Noastrã s-a redat credinciosilor acest sfânt si istoric monument, care trebuie
sã rãmâie de-a-pururea adãpostul pravoslaviei, pe care poporul s-a rezemat în
toate împrejurãrile.
Rugãm pe A-Tot-Puternicul ca sã binecuvânteze
scumpa Noastrã
Românie!
