NICOLAE DOBRIN a incetat din viata! În această dimineată, la ora 07:20, fostul mare fotbalist Nicolae Dobrin a încetat din viată. El se afla internat la Spitalul Judetean Arges. La ora 07:00 Dobrin a intrat într-o stare de agonie, marea glorie a fotbalului românesc părăsindu-ne 20 de minute mai târziu.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! ---------------------------------- *...si un articol scris cu aproape zece ani in urma.* ** *CD* APOTEOZA SFEREI Îmi aduc aminte de primul meci de fotbal la care tata m-a dus la stadion. A facut-o cu deferenta cu care se comunica un mare si esential secret. Era probabil în sezonul 1974-1975 si FC Arges, marea mea dragoste, primea vizita echipei FC Constanta. Îmi aduc aminte foarte bine culorile tricourilor: violet versus galben; îmi aduc aminte si scorul: FC Arges a cîstigat cu 3-0, la pauza 1-0. Din cînd în cînd tot stadionul exulta: "Do-brin! Do-brin!". Aveam sa traiesc, în anii ce au urmat, momente extraordinare de fericire pe stadionul din Trivale, fie de-ar fi sa amintesc numai de glorioasa îngenunchere a Valenciei cu 2-1 (cu Mario Kempes în teren) sau a echipei AEK Atena, cu un 3-0 care spune totul. În viata privata, Nicolae Dobrin stia sa-si poarte celebritatea cu gratie si cu un respect fata de aproapele sau singular în lumea sportiva, unicul lucru pe care generatiile mai recente de fotbalisti nu l-au învatat de la el. Nu se exprima prin mascari, suduieli sau înjuraturi, ci prin torsiuni, ironii atriale si ventriculare dansate în jurul sferei, prin actiuni aparent ilogice asupra mingii care contineau în ele o doza intrinseca de umor si inteligenta. Nu doar din cauza acestui fel de limbaj, triumf al jocului asupra materiei, Nicolae Dobrin ramîne cel mai mare jucator român de fotbal din toate timpurile. Imaginati-va portarul iesind în întîmpinarea atacantului si pregatindu-se sa pareze sutul. Deodata, forta antigravitationala smulge mingea de la sol pe traiectoria unei bolte impracticabile hominizilor pentru a-i gasi odihna vesnica în plasa. Portarul nu putea face nimic. Nu avea nici o vina. Fusese spectator la o faza la care rîul, ramul, vrusesera sa fie gol glorios. Dupa o astfel de isprava, Rica Raducanu (care apara pentru Rapid), l-a fugarit pe Dobrin pîna la jumatatea terenului: cum poti sa faci una ca asta ? Nu poti sa dai si tu goluri normale ? Orice, dar asta nu. Numai normal n-a fost golul din minutul 90 în meciul de gratie din 1979 cînd FC Arges a învins pe Stefan cel Mare echipa plenipotentiala Dinamo cu scorul de 4-3 si a adus titlul national în Trivale. Un sut la semiînaltime de la peste 30 de metri, pentru luarea aminte ca numai sferele puterii nu ar trebui sa fie suficiente ca sa devii campion. Mai trebuie si altceva: gratie, inteligenta jocului, o eleganta a paselor în adîncime care se desenau pe plansetele gazonului de la Pitesti, si care au dat mirabil rod în generatia de fotbalisti care au purtat România catre un anume ceas de glorie abia în anii '90. Pentru ca generatia lui Gheorghe Hagi a fost precedata de o alta absolut superba. Probabil e adevarat în general ca fiecare mare împlinire se zideste pe un fundament de munca si seriozitate imprimat de generatia precedenta. În decursul anilor, i-am auzit exprimîndu-se elogios la adresa lui Nicolae Dobrin atît pe Gheorghe Hagi cît si pe Ilie Dumitrescu sau Florin Radu Raducioiu sau alti jucatori profesionisti care s-au bucurat de o mult mai mare libertate profesionala în anii de dupa 1989. Si ei l-au visat în copilaria lor, seara, la culcare, pe Nicolae Dobrin. Se facea ca danseaza pe o mare violet, în jurul unei sfere albe, ca nu avea trup vizibil ci numai o gheata neagra cu crampoane aurii si niste jambiere lasate. Terenul valurea sub impulsuri variationale controlate telepatic, iar fundasii adversi cadeau secerati, caci totul le lucra împotriva. Lovituri cu calcîiul, pase prin deviere, sarituri peste minge, stopuri impecabile, nimic omenesc nu-i era strain. Se facea ca ascunde mingea, ca o strecoara printre picioarele adversarului, printre ochii lui, printre sperantele lui, ca o absoarbe pe nas si-o scoate pe urechi, ca o teleporteaza catre neantul plasei cînd si de unde doreste. A fost odata ca niciodata FC Arges, o echipa de tigri (nu pisoii de azi, pe care Celta Vigo i-a lapidat cu foarte mult la zero), în care portarul era total (Ariciu, Cristian sau Speriatu), fundasii se întelegeau din priviri iar vîrfurile de atac care definitivau chirurgical loviturile de gratie fabricate de Nicolae Dobrin se numeau: Mircea Turcan, Doru Nicolae sau Radu II. De pe stadion, în zilele de mare claritate ale atmosferei se vad într-o parte dealurile pîna la Stefanesti, iar catre munte se vede pîna catre Nehoiu. Sa nu pierdem din vedere imaginea de ansamblu. Totul este o sfera. Articol scris de Bogdan Suceava, East Lansing, Michigan
