Chiar in ziua in care MIRCEA CARTARESCU(sau MIRCEA CACARESCU in unele cercuri),autorul best-sellerului "De ce iubim femeile" implineste 52 de ani,Gardianul a publicat o nota din dosarul de urmarit care arata ca VICIUL PLAGIATULUI nu l-a ocolit.Nu ne mira ca acest Cartarescu,cu alura sa EMO este un intelectual de rahat,creat in zeama comunistilor si care dupa Revolutie a fost propulsat pe diferite filiere Oculte ca cel mai mare scriitor.Poate pentru orgasmul lesinat al cititoarelor lui in majoritate feministe sau fane ai "barbatilor" EMO. http://www.gardianul.ro/2008/06/01/arhivele_gardianul-c57/scriitorul_mircea_c_rt_rescu_acuzat_de_plagiat_n_notele_din_arhivele_secrete-s114834.html Scriitorul Mircea Cãrtãrescu, acuzat de plagiat în notele din arhivele secrete 01.06.2008
Mircea Cartarescu a încercat sa ne lamureasca de ce iubim femeile, iar noi încercam sa întelegem de ce îl acuza Securitatea de plagiat, dupa ce a publicat prima sa carte. Daca o fi fost cu adevarat plagiat, sigur ne vor spune într-o zi criticii literari. Altceva însa este cu adevarat interesant. Ofiterul care a întocmit nota, pe baza informatiilor primite de la sursa MIHU, parea preocupat nu atât de faptul ca un tânar a copiat pasaje dintr-un alt autor ci, mai degraba, ca nu se iau masuri, precum în cazul scriitorului Eugen Barbu. Cel din urma fusese acuzat de plagiat chiar de breasla si blamat de Uniunea Scriitorilor, în timp ce Cartarescu a fost premiat. Tehnica enciclopedizant-alexandriana Cartarescu Mircea, nascut 1 iunie 1956. Fiul unui activist. Asa începe o nota a Securitatii din iunie 1983 care-l privea pe scriitorul Mircea Cartarescu, pe atunci un tânar profesor de limba româna la o scoala generala din Bucuresti. Respectiva nota, întocmita pe baza informatiilor primite de la sursa MIHU, este o &bdquo ;capodopera aproape abisala, putem spune. De la început, aflam ca obiectivul, care publicase deja o carte premiata de Uniunea Scriitorilor, era un tânar serios, taciturn, poate chiar retras. Dar, atentie, modul în care el ajunsese la poezie a fost unul paradoxal. Poate ca nu va vine sa credeti, dar asa sta scris în nota. De ce paradoxal? Înca din anul I al facultatii- scria cel care a întocmit documentul -, în conditiile modei universitare a analiticii stereotipurilor fictiunii literare si prin alte discipline semiotizate, el (Cartarescu-n.n.) îsi începe, în gluma si cu cunostinta colegilor, exercitiile de constructie a poeziei, prin montajul unor sintagme sau chiar pasaje din diferiti autori; pastisa si plagiatul apar asadar ca niste jocuri, indicând labilitatea discursului poetic, tehnica fiind în esenta aceea enciclopedizant -alexandriana, a unui T.S. Eliot. Marturisesc ca am inspirat si apoi expirat puternic dupa ce am citit aceasta fraza - care frizeaza absurdul, ca tot vorbea securistul de paradox - rarisima însa în arhivele Securitatii. Nu stiu ce a înteles ofiterul din ce îi asternuse informatorul pe hârtie, înainte de-a întocmi propria nota pentru superiori. Dar suntem aproape siguri ca sursei MIHU care, la rândul sau, vedea enorm si gândea monstruos, îi apartin cuvintele pe care securistul le foloseste cu un umor involuntar rar întâlnit. Chiar si Caragiale ori Mark Twain ar fi ramas cu gura cascata. Mai banuim si ca superiorilor carora le era destinat documentul le-a cazut fata. Va dati seama în ce dilema au intrat ei citind despre analitica stereotipurilor fictiunii, fie ea pastisata ori nu. Ofiterul, fascinat de sursa sa Asadar, conform notei secrete, Mircea Cartarescu avea o labilitate a discursului poetic pentru ca înca de la primele sale poezii, a fost un plagiator care urma tehnica enciclopedizant-alexandriana a lui T.S.Eliot. De unde tragem concluzia ca informatorul MIHU nu-l avea deloc la suflet pe tânarul poet. În schimb, securistul care-l avea în obiectiv pe Cartarescu se uita la sursa lui ca la Dumnezeu, redându-i fiecare cuvânt în notele sale, ulterior citite de niste sefi mai mult decât nedumeriti dupa lectura. Însa, indignarea celui care a întocmit nota, transmisa banuim tot de catre informator, se amplifica. Citind documentul, constatam ca ofiterul era din ce în ce mai revoltat ca poezia lui Cartarescu este luata în serios la Cenaclul de luni al Universitatii, condus de Nicolae Manolescu, sau de cenaclul Confluente, patronat de ziarul Scânteia Tineretului, oficiosul Uniunii Tineretului Comunist, dar si de catre criticul Alexandru Stefanescu. Mai ales ca, în opinia securistului, poezia lui Cartarescu era una net livreasca, chiar din punctul ei de plecare si, ca de obicei, în aceasta epoca, ironica, parodica. Adica, foarte departe de ce credea ofiterul ca astepta partidul de la tinerii scriitori. Ma îndoiesc însa de faptul ca securistul chiar cunostea sensul tuturor cuvintelor folosite în nota. Cert e ca nu-l placea deloc pe Cartarescu, care facea parte din grupul poetilor în blugi pentru ca era exclusivist si infatuat. În nota, poetii în blugi erau comparati cu cei din anii 40 care, la vremea lor, se afirmasera tot prin refuzul unei generatii metafizice, prin cinism si prin lipsa de iluzii. Banuim ca fraza apartinea tot sursei MIHU. Plagiatul nu era chiar un delict la siguranta statului E foarte greu de încadrat o asemenea nota. Atipic, stufos, dar mai ales doct, documentul nu continea informatii care sa-i fi interesat în mod deosebit pe sefii politiei politice de la acea vreme. Copiind mot à mot informatiile primite de la sursa MIHU, ofiterul conchidea ca poezia acestor tineri, în frunte cu Mircea Cartarescu, este, de fapt, un fel de montaj al cotidianului. O poezie ironica, sarcastica, inclementa si fara nici o iluzie asupra propriei arte, a valorilor premergatoare, a lumii ca realitate locala si imediata sau globala si departata. Ei, si ce? probabil ca au spus sefii cei mari din Securitate, enervati la culme nu doar pentru ca nu stiau ce înseamna inclement, ci mai ales ca nu pricepeau nimic din povestea cu realitatea locala si imediata sau globala si departata. Atâta timp cât respectivele versuri nu erau recitate la televizor, ci doar la cenacluri ori tiparite în editii restrânse, nu exista pericol pentru regim. Care sa fi fost totusi rostul academicei note? Credem ca raspunsul se afla în finalul acesteia. Totodata, întelegem si de ce, înca de la început, se insista pe faptul ca Mircea Cartarescu pastiseaza si plagiaza. Asadar, la sfârsit, se atrage atentia ca în volumul sau de debut Vitrine, faruri, fotografii, din 1980 (titlul real, Faruri, vitrine, fotografii -n.n), Mircea Cartarescu ar fi copiat un pasaj de jumatate de pagina din cartea altui autor. Un fapt demn de remarcat - îsi încheia ofiterul pretioasa nota - este acela ca dupa aparitia volumului lui Mircea Cartarescu, caruia Nicolae Manolescu îi face o primire exceptionla în «România literara», încep sa apara articole de alerta, care denunta procedeul plagiatului, cel mai spectaculos plagiat fiind reprezentat de copierea pura si simpla a unui pasaj de o jumatate de pagina din «Tristram Shandy» de Lawrence Sterne (Editura pentru literatura universala, 1969, pag.194). Pentru un asemenea tip de plagiat, Eugen Barbu a fost reprobat de conducerea Uniunii Scriitorilor, tânarul poet, însa, este distins cu premiul aceleiasi uniuni. În ajutorul Conului Jenica Lasam criticii literari sa se pronunte în aceasta chestiune. Noi constatam doar ca ofiterul care a întocmit documentul plângea mai degraba de mila Conului Jenica, tocmai prins cu plagiatul în traista de catre cei din breasla sa. Mai mult, autorul notei l-a dat în gât pe Cartarescu, ca sa arate superiorilor ca Eugen Barbu nu e singurul pacatos. Sa moara si capra vecinului, sa fi gândit ofiterul, crezând ca le face pe plac superiorilor? Era normal ca autorul notei sa-l apere pe Barbu, tinând cont ca relatiile dintre cel din urma si Securitate au fost excelente, dar toata povestea asta nu avea totusi nici o miza. Pentru ca Securitatea îl iubea pe Barbu neconditionat. Daca nu am avut o presa libera înainte de 1989, am avut o politie politica ai carei ofiteri scriau tot timpul. Dupa cum se vede, nu erau urmariti doar de cei care savârseau delicte împotriva regimului. Securitatea exploata cu sârg si informatiile din articolele care denuntau chiar procedeul plagiatului, dupa cum s-a exprimat poetic ofiterul care a întocmit nota despre Cartarescu. Un mare colectionar de cuvinte, chiar daca sensurile acestora îi scapau în mare parte. (Arhivele SRI, Fond D, dosar nr. 10 996, vol.13, f.150-152) N.N. Întâmplarea face ca acest text sa fie publicat chiar de 1 iunie, motiv pentru care îi uram lui Mircea Cartarescu : La multi ani!
